Criză existențială: Ce vezi când te uiți în oglindă? – guest post Cristina Gherghel

Criză existențială: Ce vezi când te uiți în oglindă? – guest post Cristina Gherghel

 

Nu știu ție, dar mie nu-mi plac oglinzile foarte mult. Mai bine zis, nu mă plac ele! Așa mi se pare de când eram mică.
De aia am și spart multe la viața mea.
Glumesc, le-am spart din greșeală. Pe vremea lui Ceaușescu nu se găseau oglinzi peste tot. Nu-ți permiteai să le spargi intenționat.

Dar tu nu crezi în superstiții, nu?

Nici eu. Dacă aș crede, ar însemna să dau vina pe ele pentru tot ce mi se întâmplă rău în viață. Dar lucrurile rele se întâmplă, că sunt încercări la care suntem supuși dintr-un motiv sau un altul. Motiv pe care, deseori, nu-l înțelegem.

Sunt un om care ține la aspectul exterior atât cât ține și la aspectul interior.

Când am împlinit 40 de ani, ceva s-a rupt în mine. A început instant să-mi fie rușine de anii mei. Mi-era rușine că n-am făcut nimic pe pământ până la vârsta aia. Mi-era rușine că lăsasem viața să treacă pe lângă mine. Și nu c-ar fi trebuit să fac cine știe ce, dar, atunci, mă gândeam că multe femei la vârsta mea aveau copii mari și poate 2-3 căsătorii în urmă. Eu nu aveam nimic. Îmi irosisem tinerețea și nici măcar nu observasem.

Nu umblasem nebună prin cluburi, nu-mi petrecusem nopțile distrându-mă cu unii și cu alții, din contră, părea că trăisem… din inerție. Sub un clopot de sticlă, dar nu visând cu ochii deschiși, nu departe de probleme și greutăți.

Nu eram mulțumită de cum citeam în engleză, de cum vorbeam în italiană, de cunoștințele de gramatică a limbii materne, de cum scriam pe bloguri… Nimic nu făceam bun.

Nu puteam să mă uit în oglindă. Când mergeam la baie, mă spălam pe mâini făcând atenție la cum curge apa și la cum face săpunul spumă.

Nu că mi-ar fi părut rău că nu m-am măritat, nici pe departe. Nu cred că este așa de greu să te măriți, zic eu. Trebuie doar să vrei. Eu n-am vrut. Viața de familie nu m-a atras niciodată, ba, chiar, mă înspăimânta. Aveam altele pe cap, nu aveam timp să mă gândesc la măritiș. Singură, printre străini, învață una, învață alta – mută-te dintr-un loc în altul – gândește-te la cum poți să ajuți acasă, pe semenii tăi… Și deodată, na, că aveam 40 de ani și eram singură cuc și fără nimic.

Nici nu-mi aminteam când fusesem îndrăgostită ultima dată. De cine? Și de ce ne despărțisem?
Amintirile păreau să aparțină altcuiva, căci erau vagi și distante. Și nu erau 40, dar 300 anii pe care simțeam că-i duceam în spate.

Pentru viața de călugărie nu avusesem chemare. Și dacă nu voisem să mă mărit, de ce mă simțeam așa? Ce aș fi vrut să am în viață dacă aia nu, ailaltă nici atât și de cealaltă nu s-a pus niciodată problema?

Și-atunci am căzut. O criză existențială de proporții astronomice.

Și-ntr-o sâmbătă seara, cum eram întinsă pe jos – că așa fac când totul se dărâmă ca un castel de nisip în jurul meu –, ridic ochii doldora de lacrimi și mă uit direct în oglindă. Am vrut s-o fac, să văd ce-i dincolo de riduri, dincolo de albastrul irișilor mei, dincolo de zâmbetul forțat pe care-l etalam zi de zi, dincolo de aparențe.

Lacună.
Asta m-a înspăimântat mai mult decât m-ar fi înspăimântat moartea.
Și-atunci, cu un efort aproape supraomenesc, m-am ridicat, mi-am șters lacrimile cu brațele și-am mers să fac un duș.
Glumesc. Aveam numai cadă.

Nu. În acel moment, în care mai jos nu credeam că-i posibil ca un om să cadă, mi-am amintit că la 8 ani citisem „Mizerabilii” de Victor Hugo și istoria lui Cosette mă mișcase atât de tare, încât tot ce-aș fi vrut să fac în viață era să ofer oamenilor aceleași emoții și trăiri, pe care le-am simțit citind acea poveste dramatică. Aș fi vrut să scriu la fel ca Victor Hugo. Dar așa ceva era imposibil în lumea mea și n-am avut curajul să mă gândesc măcar că aveam dreptul să visez. Până atunci.

Scrisesem mult în viața mea, dar n-am păstrat nimic. Ce rost avea? Nu era destinul meu să devin scriitoare.
Atunci am decis că a venit momentul nu să visez, dar să duc la îndeplinire acest vis.
Și-am început să scriu și să public. Cărți.

Au trecut aproape patru ani de atunci, și-n această perioadă de muncă frenetică și studiu intens, chiar de-aș fi vrut să mă uit într-o oglindă, n-aș fi avut timp.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o piele plină de riduri, văd o durere pe care n-o voi spune niciodată, văd o suferință numai de mine știută, văd încercările care au lăsat urme adânci pe sufletul meu, dar știu că toate astea nu au fost și nu sunt fără motiv. Tot ce s-a întâmplat până acum în viața mea și tot ce se întâmplă acum, nu este pentru că am spart multe oglinzi la viața mea, ci pentru că trebuie să cresc, să mă dezvolt spiritual, să mă întăresc emoțional, să devin mai bună.

Și asta este valabil și în cazul tău.
Despre asta scriu în această carte de auto-ajutor și dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”.

Când i-am dat unchiului meu să citească „14 nuanțe de roșu” a avut doar un lucru de obiectat la memoriile mele comuniste: „Fată bătrână”. Nu i-a plăcut titlul acelui capitol. Nu știa că eu scrisesem o carte întreagă cu acel titlu. „Este peiorativ. Mie-mi pare că nu suferi din cauza asta, căci alta era ursita ta.”  Și-avea dreptate. Tu, dacă ai citit cartea, nu ai găsit acest titlu pentru că l-am schimbat în „Singură și fericită”.

Nu era în destinul meu să mă mărit. Nu toată lumea trebuie să se căsătorească și să facă copii. Astea sunt alegeri. Conștiente sau inconștiente. Chiar sunt fericită de această alegere perfect conștientă de a nu mă căsători.

Și chiar dacă mă îndoiesc câteodată că am făcut ceva în viața mea, adevărul este că am făcut multe, foarte multe, doar că nu cred că sunt realizări. Nu mă mândresc cu reușitele mele. Am făcut ce trebuia să fac. Și nu știu dacă a fost pentru mine.

Dar nu am resentimente. Nu am regrete. Nu dau vina pe nimeni că am luat o decizie în locul alteia. Au fost deciziile mele, chiar dacă constrânse de împrejurări. Tot ce-am făcut, tot ce-am simțit, m-a adus aici în acest moment.

Și-acest moment nu este nici pe departe ceea ce-aș fi vrut să trăiesc acum, dar așa trebuie să se întâmple.

Mă uit la mama.
Oare ea ce vede când se uită în oglindă?
Greutăți, CAP, 10 copii, înmormântări, 64 de ani de căsătorie cu același om, iubire?
Dacă eu m-aș fi căsătorit sau aș fi avut copii, dacă nu aș fi decis că vreau să devin scriitoare, cine ar fi avut grijă de ea acum?

Și despre asta scriu o carte pentru acei care au în grijă părinți bolnavi sau/și bătrâni: „Când părinții devin copii”.

Tu, când te uiți în oglindă, ce vezi?
Când publici fotografii pe rețelele de socializare folosești un filtru care estompează ridurile?
De ce?
Știi, ochii sunt oglinda sufletului, nu ridurile.

Ridurile sunt doar semnele trecerii timpului. Iar timpul nu iartă pe nimeni. În plus, în ziua de azi, acestea se pot elimina prin mai multe metode.

Nu-ți ascunde ridurile, nu te rușina de vârsta ta, sunt sigură că ai trecut prin multe. Poate n-ai avut în viață ce-ai fi vrut, dar ai făcut o grămadă de sacrificii și compromisuri ca să fie bine în familie.

Poate nu ești fericit, dar dai fericire altora.
Poate n-ai avut părinți care te-au educat cum trebuie, dar dai asta copiilor tăi. Sau poate elevilor și studenților.
Poate nu ai avut iubirea pe care o meritai, dar dai iubire altora.
Poate-ai vrea o viață complet diferită, dar rămâi unde ești pentru binele copiilor.
Poate nu ai fost tratat cum se cuvine, dar ești om bun.

Și pentru asta, nu te rușina de vârsta ta, de situația în care te afli, de ceea ce ai. Nu plânge peste laptele vărsat. Trecutul e bun dus. Tot ce avem și contează este acum și aici.

Iar dacă chiar ai fi vrut să faci altceva în viață, indiferent de vârsta pe care o ai și de locul în care te găsești, nu este încă prea târziu s-o iei de la capăt.

Nu te sfii să te uiți în oglindă și să-ți vezi sufletul frumos. Că ce ești azi, ai decis ieri.

 

Mai multe pe această temă aici:

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0