Credința și dreapta măsură l-au ținut în viață

Mărunțel, adus de spate, merge cu pași feriți, parcă pentru a nu supăra pe cineva. S-ar vrea o umbră, dar cu glas, chiar dacă șoptit, suficient cît să se audă, cu sfială și o undă de teamă, că este mulțumit de viața lui. Moș Iacob bate la 80 de ani sau, cum spune el, îi face curînd, cu mila lui Dumnezeu.

Tot Cel de Sus a vrut ca una dintre fete să plece de copilă de acasă și să se facă maică la o mănăstire din Vaslui. Gîndul la ea, mîngîierea că ceilalți șapte copii nu l-au făcut de rușine și împăcarea cu soarta pe care i-a dat-o Dumnezeu par să fie din alte vremuri, de pe alte meleaguri.

Pe Moș Iacob îl știu foarte mulți ca fiind bunicul gîrbov care vinde ceaiuri. Unii îi spun «nea Fănică mititelu’». Nu pune preț pe legăturile sau pungile cu plante miraculoase, culese, alese și uscate cu grijă din mai și pînă toamna tîrziu. Din fața zbîrcită de ani și necazuri doar ochii veseli sînt ca o mulțumire spre Cel de Sus. „La cît de haini sîntem după bani și avere, ar trebui să ne rugăm tot timpul să ne ierte Prea Slăvitul! Cînd eram mai tînăr și în putere, țineam animale, vindeam, strîngeam, de parcă le-aș fi luat cu mine pe cea lume… După ce s-a dus fata la măicie și mi s-a-mbolnăvit nevasta, am dat de rostul smereniei, al rugăciunilor, al posturilor și al credinței în Cel de Sus. Acolo ni-e nădejdea, la El e îndreptarea noastră, a păcătoșilor, ori că trăim în bordeie, ori în palate. La ce-s bune, dacă nu-i sănătate, inimă ușoară și gînd bun, dacă nu-i cu cine schimba o vorbă bună, lua un sfat sau o mîngîiere? Am căpătat puteri, parcă, după ce am început să citesc din cartea mea cu rugăciuni. Acum e ferfeniță, dar o știu aproape pe de rost și tare mă ajută cînd mă-nchin„, mărturisește moș Iacob.

Un zîmbet ușor îi luminează și mai tare ochii limpezi cînd își dă seama că unii dintre noi nici măcar semnul crucii nu și-l fac din prea mare credință sau convingere. Mai mult că așa se face și nu dă bine să nu fii văzut făcînd adînci plecăciuni sau cruci pînă la buric. Tot moș Iacob abate gîndul strîmb de la răutățile vremii. „Am fost om gospodar și nu m-am făcut de rîsul satului, nici eu și nici copiii. Mă doare sufletul pentru femeia mea, săraca, bolește de vreo 12 ani acolo, la mănăstire, unde e și fata călugăriță. Are și cancer, e și paralizată, a orbit, de mă mir cum de-o mai ține Sfîntul în viața. Așa a fost să fie, nu avem dreptul nici să ne mirăm, nici să cerem altă soartă. Asta ne este dată și trebuie să ne ducem crucea. Numai că nu prea pot eu face mare lucru pentru ea. Din buruieni și ceva semințe adun pînă toamna cîteva sute de lei și-i dau fetii să-i cumpere medicamente, că-s scumpe, vreo 12 milioane de lei pe lună. Noroc că Dumnezeu a îndreptat-o la o farmacie din Vaslui care o mai ajută. Eu n-am pe ce să cheltui: merg pe jos, mă mai duce cîte cineva cu mașina pe degeaba, mănînc un cartof sau o bucată de mămăligă și trece ziua. Mă hrănesc cu rugăciuni, cele de sănătate, de minte limpede, de bună înțelegere, de tărie în credință. Pînă spre miezul nopții, cînd îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să mai trec peste o zi și să mai văd o dată lumina soarelui„, mai spune moș Iacob.

Se așează în genunchi, face o mătanie, o cruce largă și zîmbește complice: „Dacă nu știți cum se face sau vă rușinați, să știți că Domnul vă ajută și vă îndrumă, nu trebuie decît să-i urmați cuvîntul„. Își pune pe umăr coșul cu buruieni de leac și pornește spre casă. Pînă la Boghicea, se face seară. E bucuros că a strîns pentru tratamentul nevestii aproape 10 lei. O avere pentru el, o zi în plus de viață pentru ea. O lecție de viață pentru noi.