Articol publicat în data de: mar, 27 Sep 2016



Copiii nimănui, copii fără viitor, copii cu copii şi doar… speranţe

 

centrul-romanita-01Marţi, 27 septembrie, a fost Ziua Porţilor Deschise în centrele în care copiii nimănui au ca mamă şi ca tată statul, sub chipul unor oameni care şi-au ales să-i protejeze. Am fost la Centrul „Romaniţa” din Roman, unde am cunoscut copii care suferă de boala oaselor de sticlă, care au inima pe mijloc şi nu vor prinde 18 ani, care nu vorbesc la trei ani, care abia merg şi se bucură doar de bliţul aparatului de fotografiat. Au de toate, chiar au, jucăriile sunt peste tot, dar le lipseşte afecţiunea. Au fost lăsaţi de părinţi în plata Domnului sau a Statului. Mai sunt şi alţi copii care au adus pe lume copii. La doar 12 ani, cu concubinul mamei ca tată. Sunt copii care au vrut să-şi pună capăt zilelor. Sunt copii a căror casă s-a făcut scrum şi acum aşteaptă să se întoarcă acasă. Toţi aşteaptă să se întoarcă acasă, puţini ajung acasă şi mai puţini reuşesc să aibă, peste ani, casa lor.

Casa de copii nu este acasă

Prima dată când am ajuns la o casă de copii a fost prin 2000 – prima dată când am pus piciorul în lumea presei -, iar de atunci am văzut multe rele. Multe rele care li se întâmplă copiilor. Nu-mi aduc aminte toate de la vizita din fosta casă de copii din cartierul Muncitoresc, dar ţin minte ţipetele de ajutor ale copiilor, care îmi păreau veniţi de pe altă planetă, probabil de aceea cred că nu mi s-a părut cu adevărat ciudat că la geamuri erau gratii. Totul semăna mai mult cu o închisoare – şi probabil că era.

La 16 ani după acel moment, casa de copii, cel puţin cea de la Roman, nu mai arată nici pe departe ca o închisoare. Ba, din contra, mobilierul este nou, peste tot este gresie, sunt plasme pe pereţi, jucării de pluş de tot felul, pilote vesele pe paturi, perdele colorate, balcoane, mult mai frumos decât în multe dintre apartamentele romaşcanilor. Aşa cum haina nu face pe om, nici toate acestea nu sunt de mare ajutor. Oamenii sunt – pentru că aceşti copii, care par să aibă toată bogăţia de pe lume, sunt, totuşi, ai nimănui. Nu-i au decât pe cei câţiva oameni care lucrează la centru, pe banii pe care îi oferă statul, dar pe umerii cărora stă toată greutatea de a le oferi acestor copii o şansă în viaţă.

Minunea este un copil

În Centrul „Romaniţa” sunt instituţionalizaţi 51 de copii, aproape de maximul capacităţii, dar soluţii se găsesc, nu lasă nimeni vreun copil în stradă – decât unii părinţi. Cel mai mic copil are 11 luni şi cel mai mare are 11 ani.

Prima oprire din turul centrului s-a făcut în zona de recuperare. Aici, doi terapeuţi lucrează cu doi copii. O fetiţă, care că poate fi la fel de bine şi băieţel, este ţinută de mâini de doamna terapeut care o plimbă prin toată camera. Probabil ea îi este cea mai aproape fiinţă de pe lume. Are trei ani şi scoate doar nişte sunete şi e simpatică. Se spune că are boala oaselor de sticlă, dar doamna care o susţine nu crede sau nu vrea să creadă, pentru că a văzut şi mai rău.

„Eu vorbesc tot timpul, cred că le face bine. Se spune că are boala oaselor de sticlă, dar eu văd că merge. Cred că atunci când s-a născut a fost smulsă şi i-a afectat picioarele. Noi încercăm. Mulţi copii au probleme grave. Am avut un copil cu encefalopatie cu care am făcut terapie. Nici el nu vorbeşte. Dar, după doi ani de terapie, când m-am apropiat de patul său a zâmbit şi a ridicat mânuţele, iar asta este o reuşită”, povesteşte terapeuta, în timp ce nu stă locului o clipă, pentru că… nu este timp de pierdut.

În timp ce vorbim, o altă fetiţă stă agăţată pe barele din lemn de pe spaliere de pe perete şi vede că nu-i dăm atenţie. Îi făcusem şi ei poze, am vorbit cu ea, dar nu a văzut bliţul aparatului. Îi facem pe plac. Nici ea nu vorbeşte, dar merge. Și face şi echilibristică pe un suport pe care nu aş îndrăzni nici eu să mă urc.

În camera care pare să aibă de toate pentru recuperarea copiilor sunt două uşi, închise. Directorului centrului, Dorin Tabacariu, ne invită să le deschidem, dar ne avertizează, la prima uşă, că putem să ne trezim cu cei mici de gâtul nostru. Ne asumăm riscul – sunt, totuşi, doar nişte copii, nu o să ne mănânce, sigur. S-au întors, ne-au privit, ne-au salutat şi ne-au arătat că ştiu să identifice de pe o planşă un măr. La cabinetul de logopedie sunt alţi copilaşi. Doar unul ne priveşte curios, dar rămâne pe scaun. Un băiat mai mare stă cu o tabletă în mână. Nu e interesat de noi. El este copilul care are inima pe mijlocul trupului şi care este grav bolnav şi nu poate fi operat. El nu ştie asta.

Îl întreb pe director de ce i-au lăsat mamele aici pe copii. Răspunsul pare a fi simplu – că sunt bolnavi şi nu vor să-şi „facă alte probleme”. Nici nu îi vor vreodată înapoi, pentru ei, aceşti copii, sunt o povară. Pentru oamenii din sistem, aceşti copii sunt munca lor, iar orice reuşită, de a ţine lingura în mână sau de a păşi fără ajutor, este o minune. Minunea pe care doar copiii o pot face.

Salvaţi din foc, ajutaţi şi în centru

Plecăm. Copiii nu ne cunosc. Reacţionează doar la îndemnurile celor pe care îi ştiu. Noi suntem doar nişte străini, ca mulţi dintre cei care au trecut pe acolo şi nu s-au mai întors.

Ajungem la centrul maternal. Aici, ghinion, cum se poartă în vocile unor politicieni, nu am găsit mamele minore care au născut. Am găsit-o pe Elena Damian, psiholog, plimbând un căruţ în care se bucură de viaţă un băieţel de câteva luni, botezat aici, la centrul din Roman, la paraclisul centrului.

Alina este din Războieni şi i-a ars casa. Era la spital când i-a luat foc casa. Copiii erau în casă, iar cel mare, de 17 ani, şi-a scos fraţii la timp. De câteva luni locuieşte la centru, împreună cu cei mici, iar primarul din comună îi ajută acum să le facă din nou casa. Poate în iarnă se întorc acasă. Dacă nu, în primăvara anului viitor, până atunci pot rămâne în centrul maternal, unde sunt şase camere amenajate. Au şi ei de toate. De la fier de călcat, la jucării, la haine primite de la oamenii cu suflet, care le vor ajunge măcar un an-doi. Conducerea centrului şi angajaţii nu fac totul de unii singuri. Au găsit înţelegere şi de la oamenii buni. Au făcut rost de bani şi, la propriu, i-au pus mamei dinţi în gură. Pentru alte două fete au găsit sponsori pentru a le duce la oftalmolog şi a le lua ochelari.

Cu toţii, şi mama, şi cei de la centru, speră ca familia să-şi poată găsi un rost în viaţă. Când au venit, nu-l prea aveau. Băiatul care este în clasa a III-a era analfabet, deşi mergea la şcoală. „Nu ştia să scrie. De când a venit în centru, educaţia lui s-a îmbunătăţit nespus de mult. Mai are unele greşeli de formulare a propoziţiilor, dar ştie măcar să citească şi să scrie. Pentru cel mic (n.r. – care acum lucra la laptopul doamnei Damian), a fost nevoie de patru oameni să-l ţinem pentru a-i face duş, pentru că se speria de apa care curgea. Copiii sunt foarte bine îngrijiţi de mamă, iar chiar dacă ea nu s-ar ocupa, cel mic este cel mai răsfăţat, se simte iubirea şi armonia dintre ei, se ajută şi, indiferent cât sunt de obosiţi, au grijă de cel mic. Noi le-am oferit toată consilierea, de acum depinde de ei să se ajute singuri”, spune Elena Damian.

La centru, se gospodăresc singuri. Mănâncă de aici, pentru că nu v-am spus că, spre deosebire de alte categorii defavorizate, de bolnavii din spitale, raţia unui copil instituţionalizat depăşeşte 16 lei pe zi, astfel încât ei mănâncă bine, au de unde să se sature măcar. În plus, în bucătărie, dacă le este poftă, mama le mai poate pregăti ceva bun, ca la mama acasă.

Mamă la 12 ani

Alina nu este singura care locuieşte în Centrul „Romaniţa”. Centrul este destinat şi mamelor minore care aduc, la rândul lor, pe lume, alţi copii. Elena Damian spune că au fost ani în care toate cele şase camere erau ocupate de copii cu copii. Cea mai mică mamă care a fost îngrijită aici, Claudia, avea 12 ani când a născut. Tatăl copilului era concubinul mamei Claudiei. Direcţia Generală de Protecţie a Copilului a adus-o la Roman. Claudia nu a vrut să-şi lase copilul.

„După ce a născut, concubinul mamei a venit la centru. A luat-o, a promis să aibă grijă de copil şi de ea. Să le dea tot salariul lui, a spus. După cinci luni, a rămas iar însărcinată, tot cu el. A revenit la centru. Acum, ne-a solicitat ajutorul să meargă în programul «A doua şansă», pentru că, la acea vreme, avea doar patru clase. Are 20 de ani acum, are un iubit, care are o slujbă şi au o casă în Teţcani. Băiatul cel mic este blond cu ochii albaştri, nici nu aveţi idee ce copil frumos”, povesteşte Elena Damian.

Dar nu toate mamele minore pot. Multe dintre familiile lor le izgonesc de acasă, „pentru că le-au făcut de râs”. Altele sunt primite înapoi doar fără nou-născut. Multe, în schimb, preferă să-şi dea copilul în grija statului. „Îi abandonează, dar nu sunt de acord să-i dea spre adopţie. Acceptă varianta unui asistent maternal, cu ideea că îi vor lua înapoi. Dar nu se întâmplă asta. Niciodată”, povesteşte Elena Damian, cea care recunoaşte că sufletul îi ajută pe toţi să facă bine, să încerce, deşi, de multe ori, poveştile celor din jur îi lasă fără cuvinte, dar îi şi ajută să fie, pe zi ce trece, mai buni pentru cazurile care apar.

Tot în centru mai locuieşte o tânără de 16 ani. A vrut să-şi ia viaţa, sărind de pe podul de peste Siret de la Sagna. Nu mai are aproape pe nimeni. Merge la şcoală şi părinţii ei au devenit oamenii de la centrul Romaniţa, cei care au timp şi vor să le dea măcar un sfat sau să-i asculte.

Afară, i-am revăzut pe cei doi terapeuţi. Continuau terapia. Alături de ei se aflau doi căţeluşi, aduşi în centru, pentru că, se spune, şi animalele pot face minuni.

centrul-romanita-01

centrul-romanita-02

centrul-romanita-03

centrul-romanita-04

centrul-romanita-05

centrul-romanita-06

centrul-romanita-07

centrul-romanita-08

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close