Prima paginăSocial

Confesiuni păcătoase și urări de Un An Nou așa cum îți dorești! – guest post Cristina Gherghel

Confesiuni păcătoase și urări de Un An Nou așa cum îți dorești! – guest post Cristina Gherghel

Dimensiune text

Stimate cititor al Ziarului de Roman, așa cum am scris în materialul de Crăciun, să rămâi fără cuvinte este un lucru mare pentru un scriitor. Și în anul 2020 am rămas fără cuvinte de nenumărate ori.

Sunt sigură că și tu poți spune același lucru, dacă ne gândim la ce a făcut din lumea asta virusul Covid, de exemplu. Dar despre asta voi scrie într-un material viitor.

 

De fiecare dată în care nu reușeam să spun ceva, mă rugam. Uneori cu voce tare, alteori în gând sau murmurând. Mă rugam pe stradă, în casă, în timp ce așteptam la rând sau la telefon, în grădină, în fața bisericii modeste, de la colțul străzii, cu ușile mereu închise… .

Nu sunt eu o mare sfântă, nu. Dar cred cu fermitate că rugăciunea întărește. Și nu, nu contează deloc la care Dumnezeu te rogi, numai să te rogi de bine, nu de rău. Dumnezeu nu are o religie, cum mulți dintre noi afirmă cu certitudine, poate bătându-se cu pumnul în piept. Dumnezeu este universal. Că ești ortodox, musulman, protestant, catolic ș.a.m.d. El este unul și același pentru noi toți.

 

Drag cititor al meu, fidel, infidel și întâmplător, vreau să-ți mulțumesc din inimă pentru timpul pe care-l dedici citirii materialelor mele publicate în Ziarul de Roman sau pe blogurile mele (34 la număr – ori mai multe, am pierdut șirul).  În anul ce a ajuns la sfârșit, n-am publicat mai mult de cinci ori șase postări noi.

Pentru asta cer iertare cititorilor mei fideli, care mi-au scris în mulți să mă întrebe de sănătate. Și de fiecare dată în care citeam aceste mesaje – uneori la lung timp după ce au fost scrise – mi se umpleau ochii de lacrimi și îmi tresălta inima de bucurie. Doamna învățătoare Maria Pușcașu – un om de seamă, foarte iubit și stimat în satul în care m-am născut (Gherăești) –, doamna educatoare și învățătoare Mara Tănase, doamna doctor Cristina Scacun, Lucia Rîtan (nu Râtan – cum am scris pe „14 nuanțe de roșu”), Iulia, Claudia, Irina, Gabriela, Cristina, Simona, Ionela, Ion – sunt numele a doar o parte dintre cei care și-au arătat interesul față de mine ca persoană, dar, mai ales, ca autor.

Lucia, draga de ea, a vizitat-o pe mama și pe sora mea, Iuliana, care se îngrijește cu iubire de făptura ce ne-a adus pe lume, de nenumărate ori în acest an năbădăios. Ultima dată mi-a delectat familia cu un adevărat concert de muzică clasică, interpretat cu măiestrie la vioară.

Mă închin în fața fiecăruia dintre voi cu cea mai sinceră și adâncă umilință. Mărinimia voastră necondiționată îmi inundă sufletul de fericire. Deși, deseori, mă simt nedemnă de atenția voastră, ca scriitor, fără cititori aș fi nimic.

Este o contradicție în ce am scris, dar știu că cei cu suflete sensibile au înțeles ce vreau să spun. Pentru oamenii ca voi scriu. Recunoștință veșnică.

Ultima mea postare se găsește aici, apasă pe „Șuvițe de viață”, dacă ești interesat și n-ai citit-o încă. „Șuvițe de viață” este și titlul unei noi cărți, în lucru febril în mintea mea. Deocamdată.

 

Și-acum să explic de ce-am lipsit „de pe piață” vreme de un an, asta după ce am spus la toată lumea că mă dedic în totalitate carierei mele de scriitor, că de asta unii dintre voi sunt (încă) aici. Mă tem că ce voi mărturisi va dezamăgi în egală măsură și pe cei care mă plac și pe cei care nu mă plac. Dar n-am ce să fac dacă elucidarea este mai mult decât prozaică.

Adevărul este că nu a trecut doar un an de când nu mai scriu și nu îmi mai concentrez energia și resursele pe un viitor în literatura contemporană, au trecut doi.

Dacă mă urmărești sau mai m-ai citit, știi că în 2019 – chiar în luna ianuarie – mi-am pus cariera, la care lucrasem zi și noapte vreme de 3 ani, în pauză ca să construiesc o casă pentru mama mea. Nu dezvolt mai mult, ca să nu plictisesc pe cine are lucruri mai bune de făcut decât să recitească „Cum am construit o casă în două luni”. Însă, pentru a da sens acestui material, trebuie să amintesc că nu am avut nici jumătate din suma de bani necesară construirii acestei case. A trebuit să cer cu împrumut și am avut noroc. Un noroc extraordinar aș zice, deoarece unul dintre prietenii mei s-a oferit – din bun senin – să-mi împrumute o sumă considerabilă pentru un timp indefinit. Pe lângă această sumă mare, am avut mai multe împrumuturi relativ mici. Unul dintre acestea mi-a fost cerut înapoi cu un an înainte de termenul stabilit.

În 2019, am publicat doar „14 nuanțe de roșu”, dar n-am scris nimic nou, deoarece m-am ocupat de sănătatea mamei, asta pe lângă casă. N-am avut nici timp, dar nici energie să scriu și să public ceva. Drept urmare, nu am avut decât un venit mic, insuficient pentru plata facturilor lunare, darmite pentru a onora datoriile foarte mari. Banii câștigați din publicarea memoriilor mele comuniste au fost folosiți în scopuri caritabile. (N-au fost mii de euro, stai pe pace.) Cum datoriile trebuie rambursate cu orice preț, așa că mi-am luat rucsacul pe spinare și cu fața ridată de lacrimi am plecat peste hotare, din nou – imediat după Crăciunul din 2019, cu două zile înainte de Revelion.

Această decizie, luată în timp foarte scurt, a fost incredibil de traumatizantă; mai ales că 2019 a fost deosebit de dificil cu casa, lipsa de fonduri, sănătatea mamei și multe altele.

Să renunți la singurul vis pe care l-ai avut vreodată și la care ai muncit enorm, nu este un lucru ușor. Mai cu seamă când nu se știe când vei reuși să te întorci să faci ceea ce iubești cel mai mult.

O durere ca aceasta poate doborî pe oricine. Dar nu mi-am permis să mă gândesc. Aveam responsabilități enorme și un morman de datorii. Eu, care nu am avut nici cea mai mică datorie financiară în viață.

Și când te gândești că sunt atâția oameni care luptă pentru viața lor, o asemenea suferință pare ridicolă. Numai cei care doresc sau au visat la viața lor să aibă o carieră artistică, vor lua confesiunea mea drept tragică. Cei care au alte probleme, vor râde de drama mea. Fiecare cum îi dictează sufletul sau/și umanitatea.

În fine, din decembrie 2019 până acum și cine știe…, am lucrat în Anglia ca să dau înapoi banii împrumutați.

Și, iarăși, trebuie să precizez, că locuința mamei a fost „terminată” doar pe jumătate. De fapt, mai puțin de jumătate. Parterul este locuibil, dar nu este finisat. Mansarda este complet la roșu. Și tot m-a costat o sumă monstruoasă de parale.

Și nu, nu am câștigat atâția „banărit” într-un an. Nu, nici pe departe. Mai cu seamă că a trebuit neapărat să și izolez casa și să cumpăr alte lucruri esențiale la acea clădire. N-am terminat de plătit înapoi tot ce mi-a fost împrumutat, dar sunt pe calea ce bună și pentru asta nu pot să fiu decât recunoscătoare cerului. Mai bine zis, Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. Că eu la sfinția sa m-am rugat seară de seară, plângând în hohote, să mă ajute să o aduc acasă pe mama, într-o locuință cu apă curentă și baie.

Am motive să fiu mulțumită: mama e bine, slavă cerului și surorilor mele.

 

Ce meserie am făcut în acest timp?

O meserie ce am jurat să nu fac niciodată pentru bani: îngrijitoare de bătrâni, „badante” în italiană, „carer”, în engleză. Sună așa de frumos în engleză. Nu? Mi-aș dori ca acest termen să devină universal. În limba română, cea italiană și multe altele sună teribil de rău. Este probabil o chestiune de sunet și nu de sens. Dar, ca să fiu sinceră până la sfârșit, mi-a trebuit ceva timp să găsesc curajul de a pronunța numele meseriei mele actuale în limba mea maternă. Așa cum mi-a luat timp să recunosc în public că aveam 40 de ani. Acum 5 ani.

Cum am scris în „Am încărunțit, dar n-am încărunțit degeaba”, în anul 2020 am crescut în multe virtuți. Și cea de care sunt mai mândră decât oricare este: umilința.  Dar cât mai am de crescut…

 

Pentru mine, drag cititor al Ziarului de Roman, anul 2020 nu a fost îngrozitor de rău, cum a fost pentru mai toți din cauza acestui virus ticălos. Nu am lucrat la visul meu nicio secundă (decât în minte), nu am avut nici un dram de viață socială, dar asta mi se întâmplă de ani de zile. Nu este ceva nou să nu ies din casă, să nu văd pe nimeni, să nu beau o cafea cu prietenii mei, dimpotrivă. Dar am avut un serviciu și-am reușit să onorez o mare parte din datorii. Nu a fost nici pe departe ceea ce am vrut, planificat, sperat sau visat să fac în anul 2020. Nici pe departe. Acum doi ani mă hotărâsem să plec departe-n lume, să mă izolez ca un sihastru, într-o colibă sărăcăcioasă, să pot scrie milioanele de povești reale și închipuite ce urlă cu disperare în mintea mea. Însă nu a fost să fie. Am fost și sunt izolată de lume, dar la muncă zi de zi. Mi-am asumat responsabilități uriașe și le duc la îndeplinire, chiar dacă mă costă totul. Dacă destinul meu este să mor înainte de a așterne pe hârtie ce inima îmi spune, eu mă supun. Că altceva nu am ce să fac. Cred că într-o altă viață voi scrie tot ce simt. Dar asta-i altă poveste.

În anul 2020 am învățat o multitudine de lucruri ce nu aș fi putut învăța, dacă nu aș fi fost strânsă cu ușa. Am învățat să fiu mai înțelegătoare, mai răbdătoare, mai iertătoare, mai iubitoare, mai și mai și mai… Din nefericire, aroganța, perfidia și mizeria sufletească în general continuă să mă calce pe nervi. Sunt încă tare departe – ani lumină – de a deveni o sfântă sau martiră. Nu e că țintesc spre o viață de serafică, dar n-ar fi rău.

Adevărul este că dacă compar situația mea cu situația multora, recunosc că 2020 a fost un an foarte bun.

Așa că, la final de an, pot doar să te asigur că oricât de negru pare satana, undeva, ascuns de ochii noștri lumești, există un întrerupător care aprinde lumina, ca să-l sperie de moarte pe michiduță. Caută-l când nu mai vezi nimic în întuneric. Și nu te da bătut până când nu-l găsești.

 

A fost un an rău, o serie de ani răi, au fost decade poate, sau chiar o viață. Dar este totul în trecut. Prezentul este ceea ce contează. Concentrează-te pe azi, pe acum și pe ce poți să faci ca să fie bine pe viitor. Nu te stresa pentru un mâine care nu există încă și poate nu va exista niciodată.

Așa cum scriu în „Ce ești azi, ai decis ieri”, procedează  astăzi în așa fel încât să fie bine și mâine, și poimâine ș.a.m.d. Dar nu uita să te bucuri de oxigenul pe care-l respiri, de florile și de copacii pe care-i vezi, de soarele, ploaia și ninsoarea care îți ating făptura. Bucură-te de o cafea, de un pahar cu apă sau vin, de o bucată de ciocolată, de un surâs și de o vorbă bună. Primește binele ce unii îl oferă gratuit, și la rândul tău, fă bine oricui poți. Om sau animal.

 

Îți mulțumesc că m-ai citit, sper că nu te-am plictisit prea tare,  și mă rog să mă citești și-n 2021.

Un nou an așa cum îți dorești, om cu suflet mare!

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

Credit fotografie: Pixabay

 

Partajează articolul

COMENTARII

WORDPRESS: 0