Cea mai mare traducătoare a României, elevă a Liceului „Roman-Vodă”

Antoaneta Ralian (foto), cea mai cunoscută traducătoare din România, provine dintr-o familie mic burgheză evreiască, ce a trăit, o perioadă, în Roman. Pasionaţii de literatură ştiu că Antoaneta Ralian are în palmares traducerile în limba română a 114 capodopere ale literaturii engleze şi americane.

 

 

Romane din literatura engleză şi americană, semnate de Saul Bellow, Lawrence Durrell, John Galsworthy, Nathaniel Hawthorne, D.H. Lawrence, Henry James, Iris Murdoch, J.D. Sallinger sau Virginia Woolf au putut fi citite cu nesaţ datorită Antoanetei Ralian. La 89 de ani împliniţi vineri, 24 mai, traduce câte două cărţi pe an şi este o prezenţă activă la manifestările culturale din capitală. Deşi trăieşte de 60 de ani în Bucureşti, este legată sufleteşte de oraşul Roman – pe care l-a numit, în însemnările sale, „Cenuşăreasa Moldovei” -, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

 

Romanul, oraşul copilăriei şi adolescenţei

 

Tatăl traducătoarei a studiat la Academia Comercială din Leipzig, iar mama sa a urmat un pension german. Iubeau muzica şi literatura. „Pe la 11 ani, învăţasem limba germană şi marea mea plăcere era să citesc scrisorile pe care părinţii şi le scriau, cu superba caligrafie rondă. Erau nemaipomenite. Când legionarii au început să facă percheziţii în case, odată cu dicţionarul Larousse primit în dar de ziua mea, mi-au confiscat şi cutia de scrisori, care îmi hrăniseră, atâta vreme, fantezia sentimentală”, povesteşte, într-un interviu, traducătoarea.

ralian 25051Antoaneta Ralian, cu numele adevărat Stein, s-a născut la Bucureşti şi provine dintr-o familie evreiască. Înainte de a împlini un an, părinţii s-au mutat la Roman. Tatăl a fost director de bancă la Roman, iar bunicul deţinea o mică fabrică.

Oraşul copilăriei şi adolescenţei a rămas prins în memoria Antoanetei Ralian. La fel şi casa în care a locuit şi care a fost construită de bunicul acesteia în 1888. „Aşa cum Parisul este străbătut de Sena, şi Romanul era străbătut de strada Ștefan cel Mare, denumită Strada Mare, în care se concentra întreaga activitate culturală şi comercială a oraşului. Marea atracţie a oraşului, în acea vreme, era Grădina Mare, cu alei frumoase şi copaci bătrâni, pe care toamna îi îmbrăca într-un galben electric. Și mai exista ceva atrăgător în Roman. Domnul Blecher era proprietarul unui mirific magazin de porţelanuri şi cristaluri, unde mama mă ducea adesea ca să cumpărăm porţelanuri de Sèvres sau pahare de Baccarat. Îmi plăcea să mă duc acolo, pentru că soarele aprindea, în rafturile de sticlă şi în vazele şi paharele de cristal, curcubee miniaturale, scânteietoare. Domnul Blecher povestea mamei despre fiul lui, care, după cum ştia toată lumea, scria cărţi pe o scândură, deşi era ţintuit de o boală cruntă la pat. Mama nu a înţeles mare lucru din romanele lui Max Blecher, cum n-a înţeles aproape nimeni în epocă. Mult mai târziu, când le-am citit şi eu, m-au tulburat teribil. Ce scriitor complex!”, povesteşte Antoaneta Ralian.

 

Viaţa de licean, dominată de o disciplină barbară

 

Antoaneta Ralian a fost elevă a Liceului „Sturza-Cantacuzino” din Roman. „Am fost eleva unui liceu cu o disciplină şi o severitate care frizau patologicul. Soţul directoarei, o foarte bună profesoară de română, se îndrăgostise şi fugise cu o elevă. Drept pentru care soţia se răzbuna pe toate fetele tinere. Eram obligate să purtăm permanent, şi vara, în vacanţă, sinistra noastră uniformă: pălării negre, înfipte de la ceafă până la sprâncene, rochii gri cu şorţ negru pe deasupra, ciorapi lungi, negri, pantofi negri. Arătam ca un cârd de ciori. Zi de zi, la aceeaşi oră, îl trăgeam pe bietul tata să ne însoţească la o plimbare pe exact aceeaşi porţiune din Strada Mare, pe care o străbăteam de câteva ori. Ne intersectam, la aceeaşi oră, în aceleaşi locuri, cu grupurile de băieţi de liceu, ne fixam, ne zâmbeam, ne făceam semne. Fiecare dintre noi avea câte o «simpatie». Zilnic, directoarea liceului, acompaniată de o profesoară de lucru de mână, androgină, cheală şi scheletică, făcea câte un tur pe Strada Mare, într-o trăsură cu doi cai, ca să prindă vreo elevă fără pălărie sau neînsoţită. Fetele recunoşteau ropotul copitelor şi, când îl auzeau, se ascundeau prin prăvălii”, povesteşte Antoaneta Ralian.

Războiul a însemnat privaţiuni pentru familia Antoanetei Ralian. Tatăl a fost dat afară de la bancă, iar mama a fost nevoită să vândă lucrurile de valoare – mobilă, cristaluri şi oglinzi veneţiene -, pentru a putea cumpăra alimente. Familia a fost silită să-şi părăsească locuinţa şi să se mute într-o zonă mărginaşă a oraşului. Antoaneta a rămas fără părinţii care s-au stins, unul după altul, de „inimă rea”.

 

Visul Antoanetei Ralian era să devină profesoară
După război, Antoaneta Ralian a intrat la Universitatea Bucureşti, unde a studiat engleza, franceza şi italiana. Deşi visul ei era să devină profesoară, destinul a vrut altceva.

A lucrat în Ministerul Învăţământului şi Culturii, unde ministru era Mihai Florescu, tot romaşcan, fiul unui librar care locuia lângă familia Antoanetei. Paradoxal, cea care era atrasă de literatură trebuia să scoată din biblioteci cărţile considerate nocive. Comuniştii nu au văzut cu ochi buni originea Antoanetei, dar nu au dat-o afară din minister, pentru că era apreciată pe plan profesional. În 1958, a fost mutată la Editura Univers, unde a lucrat până la pensie, în 1981.

 

A tradus peste 114 romane

 

ralian 25052„Omul invizibil”, de H.G. Wells, a fost prima carte tradusă din engleză, carte care se reeditează şi astăzi în sute de exemplare. O adevărată provocare pentru Antoaneta Ralian a fost scriitorul Henry Miller. „Eu, cu educaţia mea mic burgheză, cu tot puritanismul meu, m-am speriat la prima lectură. Dar mi-am dat seama că Henry Miller trebuie tradus, pentru că a făcut revoluţie în limbajul literaturii. Cu «frunze de viţă» nu merge să-l traduci pe Henry Miller”, mărturisește, cu umor, Antoaneta Ralian.

A tradus peste 114 romane şi piese de teatru, unii dintre scriitori devenindu-i prieteni dincolo de coperţile de carte.

 

Viaţa merită trăită
Bătrâneţea, spunea traducătoarea, este pierderea interesului pentru viaţă. Antoaneta Ralian reuşeşte să-şi păstreze viu acest interes. „Cât o fi viaţa de ambiguă şi absurdă, e, totuşi, frumoasă. Și eu ştiu să mă bucur de ea. O carte bună, o muzică frumoasă, un om plăcut, o discuţie interesantă, o floare, un căţel şi iată că merită să trăieşti. Sunt unul din oamenii fericiţi, la care pasiunea se confundă cu profesiunea”, a spus Antoaneta Ralian.

Pierderea soţului, Marius Ralian, fost jurnalist, pare să fie cea mai mare lipsă din viaţa traducătoarei. „Marius avea obiceiul să-mi scrie bileţele. Mi le punea în tot locul: sub farfurie, în poşetă, sub pernă, le lega la gâtul căţelului nostru. Erau extraordinare. Pe ultimul l-am găsit după moartea lui. Se apropia ziua mea de naştere. Am căutat ceva într-o poşetă în care nu mai umblasem de ani de zile şi am găsit înăuntru un bileţel cu o declaraţie superbă. A fost ca un mesaj de dincolo”, mărturiseşte Antoaneta Ralian.

[sam id=”3″ codes=”true”]


COMENTARII

WORDPRESS: 1
  • Vladimir 6 ani

    Doar doua observatii:mi se pare exagerata evaluarea „cea mai mare traducatoare…” , precum si chestia cu comunistii , cand este binecunoscuta protectia facuta evreilor dupa instalarea la putere a acestora.Silviu Brucan , ori Haralamb Zinca si altii nu sunt nume care sa argumenteze cele afirmate de mine mai sus?