Aurel Bălan, fost portar al echipei Laminorul Roman, împlineşte 60 de ani

Cu această ocazie, „nea’ Relu” va organiza un meci de fotbal, old-boys, între jucătorii echipelor din Roman de pe vremuri: Laminorul, Danubiana, Voinţa şi Metalul. Partida va avea loc pe terenul LPS Roman, vineri, 17 iulie, de la ora 17. 

18 iulie este zi aniversară pentru Aurel Bălan, fost portar în echipa Laminorul Roman, fost antrenor cu portarii la clubul care se numeşte acum SCM Petrotub. Sâmbătă, Aurel Bălan, nea’ Relu, cum îi spun apropiaţii, va împlini 60 de ani, prilej cu care îi urăm şi noi sănătate şi „La mulţi ani!”. N-a vrut să lase evenimentul marcat doar printr-o întrunire la o masă şi un pahar cu colegii mai vechi sau mai noi. I-a venit ideea de a organiza un meci de fotbal între „veterani”, foşti fotbalişti la cluburile romaşcane: Laminorul, Danubiana, Voinţa şi Metalul. O va pune în practică vineri, 17 iulie, pe terenul de minifotbal de la Liceul cu Program Sportiv Roman. Regretul cel mai mare este că mulţi dintre fotbaliştii pe care i-a avut antrenori, coechipieri sau adversari nu mai sunt în viaţă.

Meci între fostele glorii ale fotbalului romaşcan

Împreună cu Ghiţă Iancu, portari la Laminorul Roman, în 1988 (Relu Bălan în echipament de culoare închisă)

Împreună cu Ghiţă Iancu, portari la Laminorul Roman, în 1988 (Relu Bălan în echipament de culoare închisă)

Aurel Bălan spune: „M-am gândit că, dacă tot împlinesc 60 de ani, să fac şi eu ceva legat de această aniversare. Mi-a venit în minte ideea aceasta cu un meci de fotbal între noi, cei mai în vârstă, şi n-am stat mult pe gânduri. Vreau să fie un eveniment frumos, cât mai plăcut, care să aducă bucurie celor care vor participa la el, pe teren sau în tribună. Îi sunt recunoscător domnului director Petrică Sandu, de la LPS, că ne-a pus la dispoziţie terenul şi ne-a sprijinit cu toate cele de trebuinţă pentru organizarea acestei partide, în care se vor aduna fotbaliştii de pe vremuri ai Romanului. Sper ca la această amintire fotbalistică să fie prezenţi şi mulţi spectatori. Eu promit că va fi frumos, că va fi o seară deosebită, a rememorării clipelor trecute, a depănărilor de amintiri. Sper să ajung şi la vârsta de 70 de ani şi să avem puterea de a ne întâlni sănătoşi. Să ne mai jucăm cu mingea”.

Organizatori ai acestui eveniment sunt Aurel Bălan şi Sergiu Munteanu, tot fost fotbalist, responsabil cu competiţiile la LPS Roman.

Laminorul, echipa la care a jucat şi a antrenat 30 de ani

Cine este Aurel Bălan? Fostul portar al echipei Laminorul s-a născut în 18 iulie 1955. A început cariera sportivă în 1969, la grupa de juniori ai clubului amintit, cu antrenorul Constantin Lazăr. După doi ani de juniorat, a promovat la echipa de seniori, care era atunci în campionatul judeţean (Liga a patra de acum). „La sfârşitul sezonului 1973 – 1974, am promovat în Divizia C după meciurile de baraj cu Șoimii Iaşi. A fost 2-1 la noi, pentru noi, apoi am făcut 1-1 în deplasare. Din echipa noastră făceau parte, atunci: Bălan, Niserciu (portari), Musceleanu, C. Iamandi, Onu, Procopoaia, Ene, Ciocârlan, Tudosie, Mircea, Maticiuc, N. Iamandi, Dinu, Peisic, Ivanov”, rememorează Bălan.

Echipa Laminorul Roman în 1974. Aurel Bălan, primul din stânga

Echipa Laminorul Roman în 1974. Aurel Bălan, primul din stânga

În 1975, portarul romaşcan a plecat la Galaţi pentru satisfacerea stagiului militar, fiind legitimat şi la echipa locală Constructorul. „N-am reuşit să prind primul «11». Aveau un lot foarte bun”, a spus Bălan. În 1977 a revenit în Roman şi, implicit, la echipa sa. De atunci şi până în 1994, a jucat doar la Laminorul. „Am avut mai multe tentative, nerealizate, de a pleca la echipe precum Ceahlăul, CFR Paşcani sau Constructorul Iaşi”, a afirmat Aurel Bălan.

Din 1994 şi până în 1998 a avut pauză de fotbal, timp în care a lucrat la fabrica de ţevi din Roman. Din 1998 a revenit în fotbal şi a fost antrenor cu portarii, la acelaşi club, până în 2014. „Ca antrenor, am avut câţiva portari de divizia A care au trecut prin mâinile mele, cum ar fi Brăneţ, care a jucat la Iaşi şi la Galaţi, sau Robu, fost jucător în echipele din Braşov şi Suceava”, a completat Bălan.

Lovitură foarte grea: decesul soţiei. Doi băieţi, mândria tatălui

Aurel Bălan a fost căsătorit cu Emilia, femeia pe care a iubit-o şi care a trecut la cele veşnice în 2001. A rămas cu doi copii, Alexandru şi Andrei, pe care i-a crescut singur şi i-a educat cum se cuvine. Andrei este inginer şi lucrează în Londra, de un an. Alexandru este bucătar şi lucrează la unului dintre hotelurile importante din Bucureşti. „Pierderea soţiei a fost o grea lovitură pentru mine şi pentru cei doi copii. Cu ani în urmă, mi-am dorit ca măcar unul dintre ei să aleagă calea sportului. Andrei a fost arbitru de fotbal, un an, în Liga a patra. A renunţat în favoarea studiilor şi bine a făcut. A luat decizia bună, către învăţătură. Mă bucur că ales această variantă, la fel ca şi fratele său mai mare. Alexandru a optat pentru o altă meserie frumoasă, la care se pricepe. Amândoi s-au realizat în viaţă în plan profesional. Acum, dorinţa mea cea mai mare este să am nurori şi, apoi, să am nepoţi. Am timp liber şi aş vrea să ies cu nepoţii în parc şi la sport”, a continuat Aurel Bălan.

Amintiri din cantonamente şi de la meciuri

„În 1972, eram în cantonament la Tîrgu Neamţ. După un antrenament mai dur, în care antrenorul Rizea ne-a solicitat la maximum, ne-am întors în cameră rupţi de oboseală. Stăteam câte patru, în camere cu sobă, pe cărbuni sau lemne. Mai afectat decât toţi a fost Costică Onu. L-au prins cârceii la ambele picioare şi urla de durere. Ideea care i-a venit a fost să ia o brichetă de cărbune, din găleata de lângă sobă. Am rămas toţi perplex când am văzut cum a sfărâmat-o, cu dinţii. L-au lăsat cârceii. Apoi, tot restul cantonamentului s-a vorbit doar de bricheta lui Onu”.

Robotul

„Aveam meci în Cupa României în judeţul Vaslui, în 1973. Iarnă, frig. În faţa porţii era o baltă protejată de o pojghiţă de gheaţă. Am evitat cât am putut acea zonă, dar, la un moment dat, tot a trebuit să plonjez. Am prins mingea, am spart gheaţa şi m-am udat complet. Eram în pantaloni lungi. După maximum cinci minute, pantalonii erau complet îngheţaţi. Nu puteam să îndoi genunchii. Mă mişcam ca un robot”.

Noroi în ochi

„La meciul de baraj din ’74, pe un teren desfundat, am primit gol printr-un şut de la 25 de metri. Mingea a prins viteză după ce a atins viteză în balta din faţa porţii şi n-am mai avut ce face. Unul dintre colegi, foarte supărat, a luat o mână de noroi şi a aruncat în mine. Bineînţeles, nu mi-a venit bine. În retur, am apărat foarte bine şi echipa a obţinut promovarea. Colegul a venit la mine, spăşit, cerându-şi scuze pentru gestul din meciul anterior”.

Meciul memorabil cu Steaua, din 1987, încheiat 1-1

Laminorul Roman în 1989 - antrenorul principal Ioan Zăloagă în dreapta

Laminorul Roman în 1989 – antrenorul principal Ioan Zăloagă în dreapta

În 1986, Steaua Bucureşti a luat Cupa Campionilor Europei, după acele patru lovituri de la 11 metri apărate de Duckadam. În 1987, a fost alcătuită o selecţionată a Romanului, formată din jucători de la Laminorul şi Metalul, ambele în Divizia C, care a jucat cu Steaua, la solicitarea celor din Roman. Din echipa romaşcană făceau parte, printre alţii, Aurel Bălan, Lefter, Bortaş, Gosav, Moisei, Gireadă, Postolache, Dănuţ Bălan, Huluba. Antrenor era regretatul Ioan Șoiman. „Gosav era unul dintre cei mai buni din echipa noastră. I-a dat gol lui Stângaciu şi am deschis scorul în meci cu campioana Europei. A fost o mare bucurie pentru noi, care n-a putut fi diminuată nici de golul egalizator al steliştilor, care au venit cu majoritatea vedetelor. Practic, au fost aproape toţi cei care au făcut parte din lotul de la Sevilla: Balint, Lăcătuş, Iovan, Ungureanu, Bumbescu… Tot atunci s-a propus, s-a preconizat să se facă o singură echipă a Romanului, prin fuziunea dintre Laminorul şi Metalul, cu scopul de a promova în Divizia B. Nu s-a mai realizat acel lucru, din cauza neînţelegerii dintre conducerile celor două cluburi romaşcane. A mai trecut timp până când Laminorul a promovat în Divizia B, în 1999, după care a avut şi o tentativă de a urca în primul eşalon, luptându-se cu Sportul Studenţesc şi Farul Constanţa”, îşi aminteşte şi cu regret, dar şi cu plăcere, Aurel Bălan.

Regrete, penalty ratat, Datcu, Pelé

Echipa Laminorul Roman în 1985

Echipa Laminorul Roman în 1985

„Ca jucător, marele meu regret este că nu am prins a juca în Divizia B, deşi au existat mai multe oportunităţi. Am condus în clasament, de-a lungul anilor, până spre finalul campionatelor. N-a fost să fie. Am avut ocazia să bat şi lovituri de la 11 metri. Chiar voiam să fac acest lucru şi s-a întâmplat de şase ori. A şasea oară a fost şi ultima. Am ratat penalty-ul din meciul cu Foresta Gugeşti, la scorul 0-0. Mi-a părut foarte rău, mi-am cerut scuze colegilor şi m-am şi lecuit. Acum, joc minifotbal în echipa Kapri, a lui Petrică Căpraru, în campionatul municipal organizat de Jan Aksoy. Sunt un împătimit al fotbalului şi nu mă pot lăsa. Modelul meu, ca portar, a fost Ilie Datcu, component al naţionalei Românie şi al echipei Dinamo şi care a jucat şi la Fenerbahçe Istanbul. Cel mai haios portar rămâne Rică Răducanu, iar cel mai mare fotbalist este tot Pelé”, a conchis Aurel Bălan.


COMENTARII

WORDPRESS: 0