Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

Astenie de toamnă – guest post Cristina Gherghel

 

Toamna… unicul anotimp în care invităm melancolia în inimile noastre și o așteptăm cu brațele deschise.

Și melancolia nu pretinde invitație specială, nu se fofilează, nu zăbovește, ci vine instant, că atât aștepta. În celelalte anotimpuri, mai toți ne temem și fugim de ea, dar toamna… toamna ne așezăm la masă cu melancolia – oaspete de seamă – o servim cu ceai și biscuiți și-apoi ne punem la taclale, amintindu-ne de anii trecuți și de ce-am ratat sau am dat cu piciorul în viață. După ce am vărsat lacrimi amare, ne ridicăm de la masă și ne așezăm pe fotolii, lângă fereastră ca să admirăm natura îmbrăcată-n într-o rochie colorată-n diferite tonuri de ruginiu. Urmărim fascinați cum frunzele, obosite de cât de mult timp s-au ținut strâns de ramuri prin vremuri tulburi, se dezlipesc și cad la pământ, după ce au valsat prin văzduh, purtate de brațele vântului ud și mohorât. Ele acoperă pământul ca o mantie, ca să-l apere de temperaturile ce scad cu repeziciune. Și fac asta cu iubire și fără regrete, căci asta-i menirea lor: primăvara să țină de urât copacului ce le poartă, vara să încânte ochiul omului și toamna să țină căldură pământului din care s-au născut.

Din când în când ne ridicăm de pe fotoliu și îmbrățișăm melancolia, atât de mult suferim, căci toamna se numără bobocii. Și-atât de mult am vrea să ne întoarcem în vară și primăvară, să mai trăim odată situații și întâmplări, ca să putem acționa diferit. Și regretăm, și-am da orice să putem schimba trecutul…

De ce oare nu putem avea pace, așa cum au frunzele când cad la pământ, după ce și-au făcut datoria?

Dar cine a întrebat vreodată frunzele ce și cum se simt? Cine înțelege limbajul lor? Facem supoziții, ne imaginăm ce gândesc ele, nu știm cu certitudine. Cum nu știm ce-i în capul celor din jur… și, câteodată, nu știm nici ce-i în capul nostru.

Au frunzele, oare, suflet? Căci de simțit, simt. De necrezut, așa-i? Plantele n-au simțuri, spunem noi. Dar, așa cum am zis mai înainte, de unde știm noi că au sau nu au suflet? Ele nu vorbesc… cel puțin, nu vorbesc limba noastră. Dar s-au făcut multe experimente în care unele plante au fost supuse la insulte și ură, în timp ce altele au fost supuse la iubire și complimente. Rezultatul a fost uimitor: cele supuse la torturi și abuzuri emoționale s-au ramolit, pe când celelalte au crescut mari și vânjoase. Iată cum știm sigur că și plantele simt și reacționează în consecință.

Și apropo de experimente, s-au făcut multe și cu apa. Un pahar de apă a fost pus într-o cameră în care suna muzică clasică, altul într-o cameră unda suna muzică de tipul celor de la „The Prodigy ”, adică niște cântece zgomotoase cu versuri negative, pline de mânie, incitare la violență etc. „I am the firestarter”, și mie-mi plăcea acest cântec. La fel ca și în cazul plantelor, și apa a reacționat în consecință. Când a fost examinată la microscop, apa din paharul supus la muzică clasică avea steluțe perfect delimitate – de tipul fulgilor de nea – cealaltă avea o învălmășeală de… linii cătrănite, otrăvite parcă. Și dacă apa este afectată de muzică, oare noi, oamenii, nu suntem și mai și? Că noi, se știe sigur, avem creier și simțim de la naștere. Dar despre asta scriu în cartea de dezvoltare personală: „Ce ești azi, ai decis ieri”.

Toamna… anotimpul schimbărilor, perioada în care ne pregătim sufletește și trupește să intrăm pe iarnă. Facem conserve, punem murături, cumpărăm lemne, pregătim săniuțele… Și plângem, plângem cu bucurie, alergând prin ploaie desculț și cu părul în vânt. Că, toamna, ne este permis să ne simțim triști. Nu ne pasă de ce spun ceilalți… căci ceilalți simt ce simțim noi și nici măcar nu ne văd, că au ochii care dansează în lacrimi. Și stăm în pat zile-ntregi, strânși covrig, cu jurnalul sub pernă… pozele din album și scrisorile împrăștiate prin casă, smiorcăind și sorbind din ceaiuri de ierburi prescrise de homeopați la modă. Oare nu-s mai bune leacurile de la bunica?

Nu știu dacă și țăranii, care au de cules, își permit să stea cu melancolia la masă, căci vremea nu așteaptă. Iarna bate la ușă și beciul, podul și cămara-s goale. Adică știu, știu chiar prea bine că ăștia care avem pământ trebuie să-l lucrăm până îngheață, numai după bem nectarul…

Și-am scris doar în figuri de stil, figuri pe care n-aș putea să le definesc.

Eu, toamna aceasta, n-am cum să-mprăștii pozele prin casă. Încă n-am terminat de aranjat și vine iarna… Dacă nu fac eu, atunci cine? În plus, nu am prea multe poze iar scrisorile le-am ars. Intenționat.

Și-oricum, mie, toamna nu mi-a plăcut niciodată. Dacă vrei să știi de ce, citește „14 nuanțe de roșu”. Fiecare carte vândută mă ajută să mai fac câte ceva la casa mamei.

Cum am anunțat și-n materialul de săptămâna trecută, pregătesc un concurs cu premii în cărți, dar nu numai, la care ești invitat să participi și tu. Gratuit.

Mai multe detalii (după ce termin de cules) pe bloguri și rețele sociale:

Iar dacă vrei să tratezi astenia de toamnă cu leacuri de la bunica, hai pe rețete pentru trup și suflet (apasă aici).

P.S. Fotografia este făcută în mansardă, special pentru a fi publicată în Ziarul de Roman. Cine mă urmărește știe la ce mă refer.

 

CRISTINA GHERGHEL

 

 

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0