Aula, de bogată spiritualitate, a Colegiului Naţional „Roman-Vodă” a găzduit, în aceste zile, nu atît o lansare de volum, cît o relansare în discuţii, asupra primei afirmări editoriale a studentului Cătălin Ioan Vega – „Singur printre uitări” – autor care aparţine genetic acestei vetre muşatine. Un grupaj sensibil „prin paşi” curajoşi, în care, pentru poet, biblica încurajare de „Bate şi ţi se va deschide” a devenit raţiunea de a fi a fiinţei umane, în urma căruia singularul devine infinit, iar existenţa de lîngă noi, un „alter ubi” subiectiv. Poezia lui Vega reţine în ea ca, pe o certitudine viitoare şi nu ca pe o năzuinţă lirică, acel crescendo înspre marile dimensiuni ale lumii spirituale, considerată a fi ca o „stratosferă” de mare perfecţiune, care înconjoară, de o veşnicie, concretul zbuciumat al vieţii noastre cotidiene.
E o altitudine abstractă, ce scapă unui descriptivism fizic şi care deschide intrări, dar nu cheamă spirite, care cuprinde în ea nonmateria şi căreia fluenţa îi este străină. De aici şi motivaţia fiinţării a tot ceea ce e în jurul nostru, un tot ce se sufocă, între coordonatele înguste ale materialităţii şi care se visează a se apropia cît mai mult de puritatea în sine a gîndului. De remarcat că autorul nu pledează pentru o anulare absolută a lumii în care vieţuim, a metabolismului oscilatoriu ce ne însoţeşte, ci doar o osmoză superioară, sensibilă, imperceptibilă între”aici” şi „dincolo”, între un „orto” dinamic şi o „meta” relativă, ipostaza secundă constituindu-se ca o prefigurare ideatică a existenţei. O „stare” presimţită doar şi nu o continuare imaginativă a realităţii de lîngă noi, la care se poate gîndi doar spiritual, cu ajutorul credinţei, a extazului religios, al dăruirii prin rugă.
Teologia autorului este, prin aceasta, nu atît un eşafodaj de concepte, cît o iluminaţie metafizică, înconjurată de irizaţii poetice. Poate aşa se explică şi absenţa unei argumentări directe a încărcăturii sacre a poeziei sale, ea nefiind o compartimentare, ci o existenţă, nefăcîndu-se „trimiteri”, ci, din contră, trimiţîndu-ne la eul nostru învăluit în religiozitate. Pentru poet, aceasta îi permite ca monologul să-i fie dialog, iar dialogul, o interogaţie a unei imense omeniri, apelîndu-se la un limbaj plin de nobleţe şi de răspundere intelectuală. O poezie de o profundă meditaţie religioasă, întrebătoare, şi nu sfătuitoare, abstractă, şi nu predicativă.
Succesiunea celor patru părţi ascunde în ea şi o înlănţuire a unor stări de dematerializare – „uitare”, „toamnă”, „urme” – în epilogul cărora se transferă totul, în spaţiul imponderabil al unor „psalmi”. Nu e vorba de declarativul monovalent al acelor cînturi antice, ci de trăirea înaltă, la nivelul de credinţă şi poezie, a unor vibraţii interioare.
Muzicalitatea lor rămîne doar singura însuşire prin care creaţia actuală a lui Vega ne apropie de acea de odinioară a lui David. Sînt psalmi care mai mult prevestesc o altă „quasi-geneză”, decît preamăresc biblica „Facere” a începuturilor. Un „Să fie” demiurgic, pe care poetul îl crede a fi şi în noi, şi întotdeauna.
Deşi în multe poezii ne întîlnim cu reacţia firească a „muritorului” autor faţă de unidimensionalitatea devenirii, faţă de inevitabilele răscruci pe care aceasta le cuprinde – în mod deosebit, moartea -, totuşi poetul năzuieşte să se suprapună peste acest „sens unic”, să ajungă împăcat cu el şi cu destinul lumii, să se contopească firesc cu altitudinea sacră a acestei dinamici. Doreşte doar, de cîteva ori, să le încetinească pe amîndouă, spre a le simţi, ca poet, adevărata lor semnificaţie şi măreţia înfăptuirii lor. Prin aceasta, se prefigurează un transfer din fizic în metafizic, apelîndu-se la un limbaj metalogic în locul logicului cotidian. De aici, poate, şi repetata preferinţă a autorului pentru întruchiparea şi microformală şi macroexistenţială a „salcîmului”, această îmbinare duală de certitudine şi miraj.
Un debut literar de excepţie. Un „prim pas” atotcuprinzător, însumînd în el şi certitudinea unui „azi”, ca şi promisiunea unui „mîine”.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2001
Comentarii