Articol publicat în data de: Dum, 31 Iul 2016



Acvatic, lumină, culoare şi sens

 

ciobanu gheorghe am 03Prezent la Muzeul de Artă al Romanului de nenumărate ori, pictorul nemţean Ioan Roşca expune aici, şi din nou, şi mai nou, viziunea sa de acum, avînd un „minus” de ieri şi un „plus” pentru mîine. Cu „neopeisajele” sale şi cu „neofloralul” său, autorul distilează sensibil realitatea de lîngă noi, conferindu-i o fluiditate orizontalică şi un constructivism de o pronunţată geometrie. Dar, mai presus de orice, de data aceasta Roşca ne apropie, considerabil, de emanaţia meridionalică a luminii solare.

Lucrările sale de acum – peisagistică, floralitate şi portretism – supun existentul de lîngă noi la un distilaj molecular, materia, atît de densă în creaţiile sale anterioare, devenind aproape linearică, cu sensibilitate de peniţă şi elevaj coregrafic. Ca întotdeauna, dar mai ales în expoziţia de faţă, creaţiile sale plastice posedă o armonie complexă, afirmabilă şi de departe, pe „ecranul lat” al sălilor cu exponate, ca şi în dialogul intim, de aproape, cu ele. Peste tot, un univers ordonat şi ortogonalic, chiar dacă apele se contopesc cu orizontul, florile cu o uşoară diagonalitate, iar privirile pure ale copiilor, cu necunoscutul.

Rămînem, pe mai departe, impresionaţi de viziunea cromatică a lui Roşca. Pentru el, culorile nu sînt rezultantele unor vibraţii, ci structura de profunzime şi de existare a materiei. Reîntorcîndu-ne la Geneza biblică, putem relua, în parafrazare, acel imperativ al lui „a fi”, spunînd că „la început a fost… culoarea”, care, pe parcurs, în „zilele” următoare, se transformă în lumină. O lumină ce se furişează acum în sufletele noastre, depăşind universul restrîns al frumosului artistic şi generalizîndu-se în fiinţare solarică.

Ioan Rosca 01O altă faţetă a viziunii plastice „roşciene” este acea a fluidităţii, pentru el planeta telurică a „pămîntului” devenind, acum, pămîntul „acvatic” al planetei. O dinamică prin care unghiularicul se atenuează în arcuiri fluide, iar intensitatea cerului se repetă în nesfîrşitul de adîncime al apelor. E un miraj curgător, care a dizolvat în el complexitatea existenţei, reducînd-o la cîteva linii graţioase şi volume liniştite. De aici impresia că cele cîteva fărîme de teluric pur au existat, vreme îndelungată, în adîncimi lacustre, unde şi-au prefigurat linearismul lor graţios şi imaterial, cu limpezime de cer şi tremur de ape.

În cîteva din aceste „nelacustre”, sobrietatea meditativă a unor construcţii, cu ambianţă „flamandă”, domină aşteptarea, de lungă durată, a unor corăbieri, plecaţi la capăt de lume şi la nemărginiri de ape. De aceea, poate şi privirea noastră zăboveşte aici mai mult, trăindu-se, prin aceasta, o stare şi mai profundă, de nesfîrşire.

Undeva, în expoziţie, un alt „ab initio”, un „la început a fost «candoarea»”. Sînt cele cîteva capete de copil, abia desfăcute din mugurii umanului şi nerăbdătoare de a cunoaşte ceea ce vibrează dincolo de om. Sînt perechi de ochi, care ascund în ei, asemeni îndepărtatelor aglomerări stelare, constelaţii de curiozitate şi galaxii de informaţii, ele aflate aici, la capăt de lume şi la porţile nemărginirii ei. Sînt priviri umane, care, tot aşa de bine, ar putea fi trimise în cosmos, ca pe o emblemă a setei de cunoaştere a oamenilor de pe Terra. Alături de expresia atîtor perechi de ochi surprinşi de plastica umană – aşteptare, bucurie, dăruire sau dramatism – se pare că aceştia de acum întruchipează, cel mai mult, simbolul pentru „homo sapiens”.

Și grupurile florale duc mai departe „arta poetică” a autorului. Cristalitate şi colorit, echilibru şi atotexistenţialitate.

Un Roşca divers, dar armonios, cromatic, însă solaric, liric, dar şi de o impresionantă profunzime.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2005

 

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>